©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Nume în piatră
(Roca)

orina Mandru si Teofil Gambi - 1895. Sunt revoltata. Sunt enervata. O gluma stupida ce mi-a cioplit numele in piatra. O ironie a soartei care a facut ca, acum un secol, un barbat sa-mi treaca numele langa al lui.

Ma opresc a nu stiu cata oara in fata stancii rosiatice de pe marginea aleii pietruite ce duce la izvoare. Plina de indignare imi arunc privirea peste pomelnicul nesfarsit de nume incrustate in roca. Niciodata nu am inteles nevoia oamenilor de a-si lasa amprenta prin locurile vizitate, tocmai de aceea interesul meu la citirea acelor nume era minor. Ma simteam ca in fata unei cripte de mormant pe care citeam zeci de nume ale unor oameni necunoscuti si ani ai unor vremuri trecute. Litere clare, adanc sapate, aliniate sau haotice, mai mici sau mai mari, in ortografia vremurilor pe care le reprezinta. Gaseam aici, pe suprafata netezita a stancii, o intreaga istorie de sfarsit de veac trecut sau din preajma razboiului, nume demodate si rare, nume moderne sau mai putin obisnuite timpurilor noastre, o paleta a vremurilor uitate inaugurata cu cea mai veche inscriptie din anul 1870.

Desi zambeam cu dispret, mintea imi calatorea in timp, imaginandu-mi pasi straini calcand pe aceeasi alee pe care o strabateam si eu zilnic spre izvoarele minerale. Imi dadeam seama ca pe aici trecusera generatii nenumarate si simteam cum imbatranesc doar trecandu-le in revista numele insotite de ani. Destine de oameni care nici nu s-au gandit ca eu, o trecatoare oarecare peste ani, ma voi gandi la dansii.

Printre toate aceste nume moarte imi sari deodata in ochi un nume care imi suna familial. Numele meu. Imi trebuira cateva momente pana sa-mi dau seama de incredibila coincidenta. Numele meu incrustat in piatra alaturi de cel al unui barbat. Din alt secol… Ma amuza ideea dar ma si infricosa. De atunci vin mereu la piatra scrijelita, incercand sa mi-o imaginez pe femeia cu acelasi nume cu mine, de acum o suta de ani, sa-i alcatuiesc portretul, tinuta, vesmintele. Ma atrage jocul si nu-i pot rezista, oricat as incerca sa-mi alung din minte aceasta situatie absurda. “O preocupare de vacanta”, imi spuneam in timp ce reveneam iar si iar la stanca rosiatica de langa izvorul 10.

- Scuzati, aud in spatele meu o voce barbateasca. N-am vrut sa va lovesc. Am fost neatent. Imi pare rau.

Ma intorc nelamurita.

- Poftim?

- Din greseala… stiti… v-am atins din greseala. N-am vrut.

Nici nu simtisem. Ori era o simpla strategie de a intra in vorba, ori omul acesta ma atinsese intr-adevar din greseala, fara ca eu sa-i fi dat vrei importanta.

- A, nu-i nimic. E vina mea ca m-am oprit asa, in drum.

Barbatul zambi, dar surasul nu-i infrumuseta cu nimic chipul de o banala uratenie. Incercam sa-mi ascund dezgustul privindu-l rece peste umar, dar in ciuda ororii pe care mi-o provoca, ochii mei erau atrasi de chipul acela. Pur si simplu ma simteam hipnotizata de figura lui stranie, misterioasa. Mi-am reluat contemplarea stancii cu nume uitate fara sa-i mai acord celui din spatele meu vreo atentie. Dar el nu pleca.

In tacere, el ramase acolo fara sa faca vreo miscare. Ii  distingeam doar respiratia. Ma agasa ca statea acolo, parca distrugandu-mi intimitatea, tentativa mea de a intra in pielea femeii de acum un secol.

- Hm, spuse el dintr-o data, ca si cum ar fi continuat o conversatie intrerupta. Niciodata n-am observat stanca asta pana acum. La ea va uitati, nu-i asa?

Ii arunc o ocheada taioasa peste umar.

- Nu, nici vorba. Si nici una nici doua tasnesc din locul acela cu un regret profund ca linistea mea fusese deranjata de un intrus antipatic.

“Am scapat de el”, am rasuflat usurata privind peste umar. “Ce nesuferit! Incerca sa ma agate, dar el habar n-avea ca nu-i merge cu mine. Ce hidosenie de om! Ce privire stranie! Ce zambet odios!”

Dupa cateva ore m-am intors la stanca mea enigmatica, dar am facut tot posibilul sa dispar cat mai iute fara sa fiu vazuta. Nesuferitul parca incremenise in locul acela. Statea aplecat peste stanca, cercetand minutios o inscriptie.

Am facut cale intoarsa de teama sa nu mai dau ochii cu el. Privirea aceea ma facea sa nu ma simt in apele mele. O privire obsedanta, ce imi revenea in minte ori de cate ori ma gandeam la piatra crestata de langa izvor.

Ce ma fac? Nu vreau sa-mi abandonez piatra din cauza unui strain. Trebuie sa ma intorc acolo. Dar gandul meu nefast il chema si pe necunoscut in acelasi loc o data cu mine. Nu puteam evita intalnirea si nici privirea lui insistenta. Desi plina de indrazneala, privirea lui avea ceva vulnerabil. Sagetile mele rautacioase il puneau repede la punct, tinandu-l la distanta. Desi voit priveam in alta parte cand treceam pe langa el, ma zarea venind si astepta sa ma opresc si eu langa stanca. Dar eu, azvarlind inca o portie de venin din ochi, treceam mai departe, strangandu-mi hainele, parul, aerul din jur cat mai aproape de mine insami, pentru a nu-i oferi strainului nimic din imaginea mea trecatoare. Dar el, amabil, ma saluta prietenos cand ii intorceam spatele, zambea cald si oribil cand, din intamplare, imi aruncam privirea asupra lui.

Trecura cateva zile de la intalnirea dezgustatoare cu strainul. Simteam ca furase o parte din mine, ocupand cu forta ceva ce-mi apartinea doar mie: stanca scrijelita cu numele meu acum un secol. Ma rugam, inainte de a porni spre izvoare, sa nu-l mai gasesc, dar el era mereu in acelasi loc, de parca niciodata nu s-ar mai fi urnit de acolo.

Era ultima noapte a concediului meu la Slanic.  Trista ca de luni ma voi intoarce la serviciu, fericita de zilele de odihna si aer curat, imbatata de munte si padure, am adormit linistita in patul meu de hotel. Dar linistea somnului imi fu perturbata de un vis ce ma facu sa ma trezesc furioasa si emotionata de trairile pe care mi le oferise in timpul noptii. Ce senzatie ciudata de trezire! Omul cel antipatic imi aparuse in vis intr-o lumina atat de prietenoasa, incat ma trezisem impregnata de atingerea sa, de rasuflarea lui peste umar,  de vocea lui rostuindu-mi abia soptit, cuceritor, numele: “Dorina”. Atat de puternica era amintirea glasului sau, atat de persistenta inca atingerea mainii sale pe bratul meu!

M-am trezit ametita, nestiind daca fusese doar vis sau chiar realitate. Sar din pat cu gandul sa plec spre stanca de la izvor. Ciudat, insa, in graba mea nebuneasca spre locul de intalnire, am avut totusi timp sa-mi privesc chipul in oglinda. Toata fata imi radia ca niciodata si, desi eram insa sub influenta visului, expresia din ochi trada mai degraba nerabdare decat teama. Dintr-o pornire de cochetarie ce nu-mi era specifica, am incercat sa-i dau fetei un aspect mai placut, aranjandu-mi in fuga parul si fardandu-mi pleoapele putin obosite de somn. Plec fara sa mai zabovesc. Piatra mea ma asteapta singura, umezita de roua diminetii. Zambesc la reintalnirea cu numele de pe stanca, dar zambesc putin dezamagita.

- Scuzati, se aude din nou vocea strainului in spatele meu.

De data aceasta intr-adevar se ciocnise de umarul meu. Neindemanatic om!

- Sa nu credeti ca o fac de fiecare data dinadins. Pur si simplu sunt cam zapacit. Nici nu vad pe unde merg.

Rostise totul atat de repede, parca de teama sa nu-l intrerup cu privirea mea taioasa. Dar – neobisnuit lucru pentru mine – privirea mea intoarsa spre el e calma, ingaduitoare. Ce se intampla cu mine? Unde era acreala-mi caracteristica pe care o afisam fata de orice necunoscut?

- A, nu-i nimic, spun si zambesc incredibil de prietenos. Tot eu sunt de vina. Cercetam stanca.

- Si dumneavoastra? Mi se pare foarte interesanta. Ma bucur ca am remarcat-o. Stiti? Daca nu v-as fi vazut pe dumneavoastra privind-o cu atata interes, probabil niciodata nu as fi observat-o.

- Eu o privesc dintr-un motiv cu totul personal. Mi-am descoperit numele acolo, pe piatra.

Strainul facu un gest stupefiat, deschizand ochii mai mult decat normal. Zambi, dar de data aceasta zambetul lui era mult mai placut. La fel si privirea-i sincera.

- Si dumneavoastra? Nemaipomenita coincidenta! Si al meu e acolo. De acum un secol. Apropo, ma numesc Teo.

- Teo de la Teodor, pesemne, spun eu curioasa sa-i aflu numele.

- Nu. Teo de la Teofil, dar pentru ca nu-mi prea place numele asta, incerc sa-l mai simplific. Ce idee la parintii mei sa-mi dea asa un nume!

- Eu sunt…, si pentru a scuti sa mai rostesc vorbe, subliniez cu degetul numele scris pe piatra.

- Dorina Mandru? citi el in timp ce-mi plimbam degetul pe sub literele zgariate.

El imi atinse bratul cu mana si-mi purta degetul in continuarea degetului meu, subliniind cuvintele:

-  “… si Teofil Gambi - 1895”, spuse el o data cu alunecarea degetului pe sub numele scrijelite in roca.  Teo, de la Teofil. Eu sunt acela. 

Rase putin incurcat, ridicand din umeri. Stanjeneala il facu mult mai atragator, atenuandu-i trasaturile imperfecte. In definitiv, nici nu era chiar atat de urat. Acum imi placea privirea lui.  Si vocea. Si zambetul. De fapt, cred ca-mi placea chiar el, in intregime.

- Eu plec astazi. E ultima zi de concediu. Stanca asta mi-a tinut de urat, I-am marturisit privind piatra, nu pe el. Cine stie? Poate ne mai intalnim vreodata. La revedere!

El nu raspunse. Ma privea ingandurat, nestiind ce sa spuna. Am facut un pas cu intentia de a ma indeparta, dar nu vroiam sa plec de acolo. Nu, in nici un caz nu vroiam sa-i las asa pe el si stanca, singuri, pe marginea aleii.

- Stai, spuse el prinzandu-mi mana. Era aceeasi atingere din visul meu: calda, ferma, cutremuratoare. Mai am ceva de facut inainte de a pleca.

Scoase din haina un briceag cu lama dura, stralucitoare. Ingenunche in fata stancii si incepu sa scrijeleasca in roca. Urmaream cum literele iau nastere sub ochii mei si era prima oara in viata cand eram de acord cu un astfel de gest.  Asa intram si noi, inca o data, in istorie. Termina de scrijelit, isi scutura hainele, apoi ascunse briceagul in buzunar. Zambi admirandu-si inscriptia cu litere uniforme si rotunde. I-am raspuns cu o privire aprobatoare. Eram emotionata pentru prima oara in secolul acesta. Acum un secol o alta Dorina si un alt Teofil au simtit in mod sigur acelasi lucru.

- Atunci cu siguranta ne vom mai intalni. Sa zicem… peste o suta de ani.

Am plecat lent, fara graba, fara sa privesc in urma.

- Dorina! se auzi in spatele meu cu aceeasi intonatie ca in visul din aceasta noapte. M-am oprit ca sa-l astept sa ma ajunga din urma. Acum pornim amandoi pe aleea pietruita. Undeva in spate, pe o piatra rosiatica, a ramas ca o dovada a intalnirii noastre peste secol o noua inscriptie: “Dorina Mandru si Teofil Gambi – 1995”

Bucuresti - Iunie 1995

Lucrare publicata in revista Antiteze, 2000

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>