©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Lectia

zi e soare. Ma simt in forma. Parca tot trupul imi vibreaza cu gandul ca voi face, in sfarsit, cunostinta cu ea. Pentru prima oara. Cat am visat momentul acesta… De ce am asteptat atatia ani pana sa ma decid? Mi-am pierdut vremea prin scoli, prin biblioteca, incercand in permanenta sa invat, sa invat… Ce am invatat?! Nu-mi ajuta la nimic intreaga mea cunoastere atata timp cat am ignorat un lucru. Si cel mai important…

Alerg parca. Nici nu mai simt pamantul sub picioare pentru ca deja ma simt invaluit de ea… Pamantul e uscat, avid de ploaie, iar aerul imi arde gatlejul cand il respir. Cumplita senzatie de incinerare! Doar acolo, cu ea, voi gasi scaparea…

Stau pe margine, timid, si privesc oglinda tremuratoare. Nici un trup care s-o tulbure, nici un brat care s-o franga. Ingenua si virgina, intinsa in fata mea, goala, sincera, nemiscata. Dornica sa ma primeasca. Barbatul de langa mine ma atinge incet, de la spate, ca si cum m-ar incuraja sa ma apropii. Dar deocamdata imi place s-o privesc, sa-o invalui cu privirea si sa incerc sa o inghit, sa o absorb, sa o iau toatacu mine.

- Esti sigur ca vrei? molfaie el o bucata de paine, un colt uscat, fara pic de seva in el.

- Da, domnule, zic si dau sa-mi deschid primul nasture al camasii.

- Sa stii ca nimeni n-a mai trecut pe aici de multa vreme. Nici nu stiu de ce vin si eu… Esti o exceptie, de aceea a meritat sa vin chiar numai pentru tine. Cineva tot trebuie sa invete sa faca si asta la urma urmei. Candva era preocuparea tuturor… Veneau cu zecile, ca nu mai faceam fata… Cui ii mai arde de asta acum? Dar cred ca si tie o sa-ti treaca repede cheful. O data, de doua ori si gata.

- In nici un caz! Imi doresc asta de foarte mult timp, dar n-am avut curajul. E singurul lucru pe care nu l-am facut in viata. Trebuie sa fie o senzatie teribila…

- Oho, si inca cum… De ce crezi ca vin zilnic aici? Doar ea ma face sa merg mai departe! Mai ales pe vremea asta uscacioasa… Ei, atunci sa trecem la treaba. Dezbraca-te.

Il vad pe barbatul puternic din fata mea rotindu-si bratele cu putere. Apoi isi dezvaluie trupul gol in fata ochilor mei ramasi fixati pe pieptul sau puternic si pe picioarele groase, solide, ca de piatra. Halatul ii cade pe gresie si nici nu se sinchiseste sa-l ridice de acolo. Paseste peste el fandandu-si genunchii ca un atlet gata de start. Nu-mi pot lua ochii de la trupul sau de stanca aramie. Mi-e si rusine sa ma dezbrac… Eu sunt slab, fara vlaga, o biata varga pe langa el. Ce va spune oare despre mine?

- Curaj, baiete! Ce te tot fandosesti atata? Sau ti-o fi frica?

Surad speriat, descheindu-mi toti nasturii intr-o clipita. Mi-e teama ca nu cumva sa se razgandeasca el. Sau eu… Parca-l vad ranjind dispretuitor cand ma urmareste asezandu-mi minutios hainele pe banca, atent sa nu le sifonez. Stau in fata lui si nu stiu ce sa fac cu mainile. Sa le incrucisez pe piept? Sa le strang la spate? Ar trebui sa iau o pozitie mai impozanta? Sa fiu relaxat? Sa fiu crispat? Degeaba, el a si observat cat sunt de slab…

- Si cati ani ziceai ca ai?

- Douazeci si patru, domnule.

- Si n-ai incercat niciodata pana la varsta asta?

- Nu.

- Ti-a fost frica?

- Nu, domnule, dar n-am avut ocazia. Am fost preocupat de alte lucruri si nici nu m-am gandit sa incerc.

- Cu ce ai fost ocupat, omule, in astfel de vremuri? Cu fetele? zice si hohoteste zgomotos incat toata sala vuieste de glasul sau. Ce-as putea sa-i raspund? Mai bine tac.

- Hai, incalzirea! tuna el, batand pasul pe loc, lipaind cu talpile goale pe gresia alba. Fac si eu la fel, desi mi se pare ca arat atat de caraghios. Tremur de nerabdare. Ea sta cuminte si ma asteapta, surazand batjocoritoare vazandu-ne facand miscarile acelea stupide. Incalzire?! Dar sunt deja fierbinte… E primul contact si el ma face sa astept atata, pierzand vremea cu pleoscaieli inutile?

Coboara scarile metalice si-l vad avantandu-se pe spate, involburand totul in jurul sau. Apa tasneste zgomotos dintre buzele sale si-l aud galgaind de incantare. Sa fac si eu la fel? N-o s-o supar?

- Hai, ca ti-e doar pana la umeri.

Cobor prudent din cale afara si ma infior cand ii simt prima data atingerea la degetele de la picioare. Un fior superb, rece, ce urca pe sira spinarii pana la ceafa. Nici nu-mi imaginasem ca e asa… Ah, e atat de rece cand o simt inaintand incet, incet, inca un pic si inca un pic, pana la umeri. Ma imbratiseaza strans, invaluindu-ma in trupul sau alunecos si umed. Sunt cu talpile bine infipte pe gresie. Ma simt puternic, ma simt sigur de mine. Gata de actiune!

- Ei? Cum ti se pare?

- Grozav, zic eu, si incerc sa ma dau mare, aratandu-i ca ma simt in largul meu. Dar de fapt sunt putin ingrijorat cand, inaintand putin cate putin, ea deja ma invaluie pana la barbie, din ce in ce mai strans. Ca si cum n-as mai avea scapare.

Profesorul vorbeste si-mi explica fiecare miscare pe care trebuie s-o fac. Pare atat de simplu si, cand le repet, totul merge struna. Desi e prima oara, parca as sti s-o fac dintotdeauna.

 

Lectia de inot se incheie. Cu parul ud, radiind de fericire, ma imbrac si plec. Profesorul e multumit de mine. Am fost un elev bun. Singurul, de altfel.

- Nu mai poti trai din lectii de inot in zilele astea…, zice el stergandu-se cu prosopul. Lumea merge sa invete sa conduca, sa danseze, sa se lupte. Nimeni nu mai stie insa sa inoate. Mare pacat, zau. Intr-o zi toti vor regreta si vor da buzna la piscina…

Cred ca are dreptate profesorul meu… Il salut si plec inviorat, revigorat, viu pana in adancul fiintei. Aerul incins de afara imi provoaca greata. Ah, ce-as mai fi ramas cu ea, apa mea rece, energizanta, plina de viata!

Toti ma privesc si rad de mine. Ce motiv au oare?

- Pierzi vremea cu lectii de inot, spune unul din amicii mei. Unde sa mai inoti azi, frate? Nimeni nu baga un deget in rau ca i-l arde ca pe un pai. A trecut vremea vacantelor la mare. Nu-ti mai pierde timpul cu inotul. Nu asta e viitorul…

*

 Azi l-am intrecut pe profesor. El deja gafaie dupa cateva lungimi de bazin. Eu de-abia m-am incalzit. El renunta si se agata cu mainile de muchia bazinului, privind cum imi continuu drumul. Fac o pauza si vin langa el. Am obosit si eu. Putin. El ranjeste.

- N-as fi crezut ca ai sa reusesti. Credeam ca renunti dupa prima lectie. Pareai atat de plapand…

Nu-i raspund, pentru ca stie ce am de zis.

- Ce parere ai de ploile astea care nu mai contenesc? spune el urcand scarile bazinului.

- Sunt bune. N-a mai plouat de ani de zile.

- Dar nu ti se pare ca e cam mult? Ai vazut ce au crescut raurile…

- Are nevoie pamantul de apa. O inghite lacom. Se purifica tarana…

- Prea lacom chiar… Iti spun eu. Nu-i a bine. O sa fie potop.

Nu prea inteleg ce vrea sa spuna. Eu nu cunosc ce e potopul. Eu cunosc doar seceta. M-am nascut in ea. Traiesc in ea. Face parte din mine.

- Daca mai ploua mult, ineaca tot orasul, conchide el, si prin asta am inteles ca lectia s-a incheiat.

*

Apa e pana la glezne, dar merg mai departe. A doua zi e pana la genunchi, dar tot nu ma opresc aici. Tot ma duc la bazin. Sunt ud pana la oase, dar nu sunt satul de apa. Vreau tot mai multa, tot mai adanca… Uneori, simt ca bazinul e prea mic pentru mine. L-as vrea mai larg, mai adanc, fara limite. As vrea sa inot in ocean, sa nu-i ajung capatul, sa nu-i ating fundul.

- Ce faci? Tot nu te-ai saturat de apa? striga rautacios prietenul meu de la un etaj. Om mai incapatanat ca tine n-am mai vazut. Ai fixul tau cu inotul si nu te lasi. E atata apa in jur si tie iti arde de lectii de inot.

Si totusi eu imi vad de drum si inaintez descult prin apa ce asediaza orasul. Profesorul nu se mai mira cand ma vede. Stie ca vin oricum.  

*

Ploaia devine alarmanta. Toti se refugiaza cat mai sus, pe inaltimile orasului. E o priveliste sfasietoare. Dar eu nu vreau sa plec. Apa e iubita mea, de ce mi-ar face rau tocmai mie? Abia acum o iubesc mai mult, acum, cand mi-a inghitit intreaga viata. Orasul se goleste. Se muta pe dealuri. Mai rau e ca nu mai pot ajunge la piscina. Poate profesorul ma asteapta.

Piscina? Dar am oceanul la picioarele mele… Pestele din mine isi cere drepturile, rupe zagazurile. Inot. E un bazin fara margini, cu geamanduri de beton iesind din apa ca niste vechi cetati abandonate. Acum soseaua e un canal imens, un defileu inundat de ape. Orasul meu devine mare. Cativa refugiati plang disperati pe acoperisuri. Ma striga. Li se pare ca as avea nevoie de ajutor si intind mainile catre mine, sa ma agat de ei. Eu? Nevoie de ajutor? Pentru mine acesta e locul cel mai sigur…

*

Apele incep sa scada. Pe ici, pe colo, deja se vad terasele blocurilor, inundate de noroi. Si trupul meu e impregnat de mal, depus in straturi precum solzii pe un peste. Incep sa regret vremea ploilor. Soarele arde cumplit deasupra crestetului. Usuca tot.

Deja simt cu talpile vechile strazi. Oceanul meu incepe sa sece. Intru in panica. Nu ma simt bine cu picioarele pe pamant.

Un oras devastat. Munti de mal inecand blocuri parasite. Trupuri inghitite de namol. Masini rasturnate. Iar eu printre ele, profitand de ultimele ochiuri de apa uitate prin vagauni.

Fug, dar picioarele parca imi sunt legate. Piscina e si ea inundata de glod. Profesorul e acolo. Ranjeste cand ma vede. Acum intelege si el.

- Vezi? E singurul lucru la care ei nu s-au gandit. N-au invatat sa inoate…

Bucuresti - Mai 1996

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>