©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Mia, nesuferita mea...

e Mia o cunosc de douazeci de ani. Din totdeauna am privit-o ca pe cea mai stearsa fiinta de pe pamant, ba chiar ma agasa la culme zambetul ei tamp si cumsecadenia exagerata din gesturi si priviri. Tin minte chiar prima zi in care am zarit-o pe Mia: cu parul zburlit, acoperindu-i fruntea si ochii, cu uniforma albastra, sifonata mereu si cu cordonul rasucit neglijent in jurul taliei butucanoase, obrajii rumeni si lati, ocupand cea mai mare parte a chipului ei rotund. Ochii, de o culoare spalacita, ii pluteau in orbite cu o expresie nelamurita. Cu mainile stranse pumn, inghesuite in buzunare. Clipea des, cu o miscare enervanta de pleoape. Mica, dolofana si mereu zambareata. Ea era Mia, colega mea de scoala. Din momentul in care am zarit-o, zambetul ei stirb ma dezgusta total, evitandu-i cat mai mult fiinta.

Nu stiu de ce se intampla mereu exact asa cum nu vrei sa se intample. Fugeam de ea, dar o intalneam intruna, peste tot, chiar si in locurile cele mai neasteptate. O respingeam brutalitate ca apoi sa o vad din nou in spatele meu, cu rasul ei prostesc si cu privirea-i plutitoare. Am avut ghinionul ca, pana la sfarsitul liceului, sa impart aceeasi clasa cu ea. Cu cat inainta in varsta, cu atat ma dezgusta mai mult. Nu avea nimic placut in infatisare, in glas sau in miscare. Era ca un bolovan noduros rostogolindu-se mereu in calea mea. Ma trezeam, pur si simplu, cu hidosenia ei in fata, iar eu incercam mereu sa o ocolesc. De ce o ocoleam? Doar eram mai puternic decat ea. Cand ma vedea, se retragea in cochilia ei odioasa ca un melc speriat. Simtea si ea oroarea pe care mi-o provoca, de aceea facea tot posibilul sa nu-mi apara inainte. Dar oriunde s-ar fi aflat, chiar si in gaura de sarpe, glasul ei razbatea pana la mine ca dangatul unui clopot spart.  Rasul ei imi rasuna in ureche si din cea mai stridenta galagie. Ochii ei imobilo imi sareau in fata si in cel mai adanc intuneric.

Cand am terminat liceul si m-am vazut pe lista admisilor la facultate, nici prin gand nu mi-a trecut ca voi mai avea vreo legatura cu Mia. Dar prima persoana pe care am intalnit-o pe holul facultatii in prima zi de scoala a fost chiar ea, cu aceeasi imbracaminte sleampata cu care o stiam de ani de zile. Am ramas tintuit locului cateva clipe, am privit-o stupefiat si mi-am pus intrebarea: “incotro?”. Sa continuu, trecandu-i prin fata indiferent sau sa fac cale intoarsa pentru totdeauna din facultatea aceea? Dar ea, cercetandu-ma pe sub sprancenele prea groase cu o stralucire rautacioasa, gasi singura solutia. Imi intoarse spatele, lasandu-ma sa trec pe langa ea ca si cum nici nu ne-am cunoaste.

Asa s-a petrecut in toti anii de facultate, un de-a v-ati ascunselea perpetuu, intorcandu-ne unul altuia spatele si neacordandu-ne nici o atentie. Pur si simplu nu existam unul in fata celuilalt, privind dincolo de ea ca printr-un geam. Nu, nu mai era copilul urat de altadata, dar trasaturile ei ramasesera colturoase, complet lipsite de feminitate. Niciodata nu m-am uitat la ea ca la femeia ce devenea de la an la an, ci o consideram o greseala a sortii, un avorton uitat de lume printre niste oameni care o evitau.

O uram. Nu stiu nici eu de ce, dar o uram. Ura imi cuprinsese intreaga fiinta, trup si suflet, cu aceeasi patima cu care as fi putut-o iubi. Mi-am irosit atatia ani din viata urand o fiinta insignifianta. Din cauza ei nu am putut iubi nici o fata. Din cauza ei am uitat de mine insumi. Din cauza ei am ajuns unde am ajuns, aici, pe marginea prapastiei, cu talpa piciorului ridicata deasupra haului. Sa pasesc mai departe? Spune, Mia, sa pasesc?

Din cauza ei am avut mereu un sentiment de respingere fata de orice alta femeie. Doar gandul ca si ea e femeie, ca in orice fata as putea descoperi ceva din Mia, ma ingretosa. Nu se putea sa nu o gasesc pe Mia in gesturile unei fete, in clipirea pleoapelor, in tuguiatul mofturos al buzelor, in capriciile infantile. Ori de cate ori ieseam in oras cu o fata, Mia imi aparea mereu de dupa colt, cu mersul ei labartat, traversand in graba o strada. Nici nu ma zarea, dar faptul ca o vedeam eu pe ea imi strica definitiv orice chef de a tine de mana o fata. Le jigneam pe partenerele mele de plimbare cu aceleasi vorbe oribile pe care I le-as fi aruncat ei.

La terminarea facultatii, obsedat de teama de a o mai intalni, am asezat, cu ochii inchisi, degetul pe harta , la intamplare, pentru a-mi alege viitorul. Am plecat in fundul acela de lume, sperand sa-mi regasesc linistea si sansa de a-mi croi un drum rupt de trecut. Am crezut ca se sfarama pamantul sub picioare cand am vazut-o pe Mia intrand in acelasi birou in care lucram si eu. Ea, cu imbracamintea ei antipatica si zambetul copilaresc pe chip. Cand ma zari, surasul ii pieri pe buze, isi incrucisa bratele pe piept, parca pentru a para o lovitura, si incepu sa tremure. Cu o atitudine de copil terorizat, Mia se opri in fata usii. M-am ridicat ca impins de un resort, si am pornit-o spre ea. Gresit spus “spre ea”, pentru ca nu as fi vrut sa fiu nici pe aceeasi planeta cu Mia, darmite in aceeasi incapere. Am trecut pe langa ea ca din pusca, trantind usa in urma mea. Primul lucru a fost sa-mi depun demisia fara nici o explicatie, doar dupa cateva zile de lucru.

Trenul m-a readus inapoi acasa, in vechiul meu oras. Timp de cateva luni, am simtit cum viata mea revine la normal, cum  se limpezeste orizontul fara Mia, cum totul se ordoneaza perfect. Ea fusese elementul perturbator care arunca in aer toata linistea mea, la fiecare noua aparitie a ei. Acum era atat de bine, de calm, de multumitor…

Dar Mia reaparu pe acelasi trotuar cu mine, la cativa metri distanta, intr-o dupa amiaza ploioasa. Am recunoscut-o pe dupa fularul in care era infofolita, sub umbrela ei neagra. Era ea, nu ma indoiam de asta. Mersul ei apasat, neregulat, leganat dintr-o parte intr-alta. Ochii ei galben-verzui, mereu machiati aiurea. Suvitele roscate de par acoperindu-i fruntea. Ma zari si ea si isi acoperi fata cu umbrela, trecand pe langa mine ca o naluca. Am sperat continuu sa fie doar in trecere prin oras, dar intai am intalnit-o la distanta de o luna, apoi de o saptamana, ca, mai tarziu, sa-mi apara in cale in fiecare zi. Mi-am schimbat traseul spre serviciu de nenumarate ori pentru a evita intalnirea. Am mers pe jos, pe cele mai laturalnice stradute. Am mers cu tramvaiul. Am plecat mai devreme. Am plecat mai tarziu. Nici o scapare. Orice faceam, intalnirea era inevitabila. Fugind din calea ei, iar ea, la randu-i, din calea mea, se intampla mereu sa ne reintalnim. Cu siguranta si ea ma evita cu aceeasi inversunare cu care o ocoleam eu, dar in zadar. Cineva isi batea joc de noi, aducandu-ne mereu fata in fata, punandu-ne la incercare nervii si asa mult prea tensionati. De ce tot acest joc? Unde urma sa ajungem?

Imi blestemam zilele. Blestemam clipa cand am zarit-o prima oara. Blestemam orasul in care o cunoscusem. Uram tot ce era legat de ea: trecutul, prezentul si – oh, Doamne, nu! – chiar si viitorul. Unde sa mai plec? Unde sa ma mai ascund? Oriunde as fi fugit, Mia ar fi aparut senina si nestiutoare in calea mea, pentru ca, zarindu-ma, sa incerce sa se faca nevazuta, ca de obicei.

De ce, din cate persoane cunosteam in lumea asta, doar pe ea o intalneam? Aveam cunostinte pe care nu le mai vazusem de ani. Prieteni razletiti prin lume. Colegi uitati prin memorie. Dar nu! Tocmai ea, fiinta cea mai respingatoare de pe fata pamantului, se incapatana sa ma sacaie zilnic, precum o picatura chinezeasca ce avea sa ma impinga spre sinucidere.

Nici macar un cuvant nu I-am adresat in toti acesti ani. Am sagetat-o cu mult venin, am dat-o in laturi fara mila, un razboi indelungat de ocheade taioase la care ea ceda intotdeauna prima.

*

Dar, brusc, Mia nu mai aparu. Imi recapatasem increderea in mine si in viitor. Aveam noptile mai linistite si zilele mai senine. Mia se facuse nevazuta. Nu stiu cum reusise sa faca asta, dar ma simteam atat de liber si de fericit fara ea.

Dupa cateva saptamani de absenta, m-am surprins cautand-o de-a lungul strazii pe care paseam. Ii simteam lipsa. Mai intai la fel de sacaitoare ca si amintirea ei, apoi din ce in ce mai chinuitoare. Orice incercare de a mi-o scoate din minte era sfasietoare. Imi aparea in vise. Imi aparea in cosmaruri. O vedeam pe strada venind spre mine. Mi se parea ca o zaresc sub o umbrela neagra, in spatele unui fular. Dar Mia nu mai aparea.

Ma zvarcoleam in agonia mea zilnica, precum un alcoolic ce ramane deodata fara bautura. Imploram dupa inca un strop, intindeam mainile dupa inca un pahar, dar in zadar. Nimeni nu-mi oferea nici macar un surogat, o clipa de Mia fugitiva prin inchipuirile mele. Dusa era, iar eu asteptam in van. Singura amagire o gaseam in vis, mereu acelasi vis. O tineam pe Mia la piept, acoperindu-i umerii cu bratele. Ea isi lipea obrazul de pieptul meu, cuprinzandu-mi trupul ca intr-o menghina puternica. Imi plimbam palmele pe pletele ei haotice si nu ne spuneam nimic. Nu, nici macar in vis nu ne vorbeam. Ii tineam crestetul sub barbie si-i simteam rasuflarea intretaiata pe umar. Umila si timida, Mia statea ghemuita in bratele mele, cu o privire pierduta, speriata, confuza, fara sa zambeasca. In visele mele era trista cum nu o vazusem niciodata. Trista si frumoasa.

De ce ma purtasem asa cu ea? Ce-mi facuse mie fata asta ca s-o urasc atata? Nu ma agresase niciodata cu nimic. Trecuse prin viata mea la fel de tacuta ca orice strain de pe strada. Ce vina avea Mia? De ce o surghiunisem cu atata rautate? Acum iata, disparuse fara urma, lasandu-ma sa agonizez singur intr-o lume dintr-o data amorfa.

Incercand sa mi-o amintesc, o vedeam asa ca in visele mele, trista si cuminte ca un copil, pierzandu-se in imbratisarea mea primind protectia bratelor mele. Se cuibarea la pieptul meu, degajand prin piele, prin parfumul ascuns al hainelor ei, o imensa, irezistibila iubire. O iubeam. Dar numai pe ea, cea din vis, pentru ca, in realitate, strada pe care pasise candva ramanea tot goala, fara scanteia trecerii sale.

Prabusirea mea era iminenta. O simteam la miezul noptii, la sfarsitul unei alte zile fara Mia. Rataceam fara tinta prin oras, cautand-o. Dar nu o mai gaseam nicaieri. Douazeci de ani cu ea pierduti in van. O viata inainte fara ea? Nu, asta nu puteam concepe.

Mereu acelasi vis. Mereu aceeasi senzatie de sfasiere la trezire. Ii mai simteam caldura pe palme, dar in camera mea totul era rece. Un vid imens, fara o solutia de a-l disipa.

Unde s-o mai caut? Nu stiam nimic de ea. Atat: Mia. Era ca si cum cautam o anumita picatura de apa pe o ploaie torentiala. Dar tocmai picatura aceea era ochiul meu de apa mult dorit. N-am stiut niciodata sa ma bucur de anii in care Mia mi-a colindat viata cu insistenta. Ura? Disparuse, lasand in loc boala, bolnav de absenta ei in realitate, bolnav de prezenta ei in vis. Nu mai exista nici o solutie.

Prapastia! Sa cad fara sa simt nimic. Acelasi vid si sus si jos. Ce diferenta ar fi? Aici fara Mia, acolo fara Mia…

Unde esti, Mia? Unde esti, nesuferita mea? Aici sau jos? Primul pas e mai greu. Caderea e libera…

* 

¾ Nu stiam ca se numeste dragoste. Daca fugeam de tine, inseamna ca te iubeam? Daca te evitam, inseamna ca-mi erai drag? Iubitul meu, daca ai sti de cand te caut…

Mia ma priveste cu ochii ei tristi din spatele bandajelor uimitor de albe. Fac o miscare, dar corsetul de ghips ma tine in loc cu un junghi insuportabil. As vrea sa-mi intind bratele rupte si s-o strang la pieptul meu ranit. Sa-i tin capul bandajat intre palme si sa-i sarut buzele insangerate si vinetii. Cu patima, ca in visele mele.

Aud vocile pitigaiate ale asistentelor undeva in spate. Ne privesc ranjind si fac glume pe seama noastra. Ne cheama in joaca “perechea sinucigasa”. El – azvarlit in hau de la etajul zece. Ea – prabusita in fata unei masini in viteza. Sange pe trupurile noastre. Carnea noastra sfasiata. Acelasi salon de spital. Aceeasi suferinta. Dar nimic nu ne mai desparte acum. Suntem impreuna…

Bucuresti - Iunie 1995

Lucrare publicata in revista Metafore, 1996

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>