©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Flacăra înghetată

isc, imi spusesem candva, nu se poate sa nu l fac sa ma iubeasca intr-o zi, si mi am pus in joc toate armele. Emil accepta atacul ,se desfata in jocul meu, dar fara sa mi dea replica. In spatele amabilitatii cu carte ma cucerise la inceput, zacea un munte de indiferenta care pe mine, indragostita, ma facea sa sufar ingrozitor la orice intalnire cu el.

- Chiar nu-ti dai seama ca tin la tine? I-am spus luandu-mi inima in dinti.

- Ba da , raspunse el sec.

- Si n-ai nimic de spus?

- Marita-te cu mine.

Bucuria mea fu prea mare ca sa mai analizez tonul, gesturile, privirea pe care mi le adresase in acel moment. Uitasem si de supararea ce o ascunsesem in suflet tot timpul acela. I-am sarit de gat spunand  printre lacrimi da, dar Emil statea impasibil si  stanjenit sub imbratisarea mea, fara sa stie ce sa faca cu mainile. Cand apropierea mea il deranja prea tare, ma indeparta cu palmele.

Emil era alcatuit din elementele cele mai alese ce I se puteau oferi unui om la nastere, dar ceva fusese pierdut din vedere: sufletul. Emil nu simtea nimic, nici ura, nici dispretul, nici mila, dar - ce era si mai grav - nu simtea dragostea.

Emil s-a casatorit cu mine pentru ca era un om destept care-si intelesese rolul pe lume si care trebuia deci sa se supuna si el ca oricare altul, legilor firii. Dar fara sa iubeasca.

  Anii treceau prin caminul nostru fara sa aduca schimbarea mult sperata. Imi doream un copil care intarzia sa apara. Era singura sansa de a-l transforma pe Emil intru-un sot si tata sensibil. Intr-o seara, la cina noastra muta in doi, in timpul careia  Emil  privea plin de interes ecranul televizorului, i-am marturisit ingrijorarea mea de femeie.

- Nu putem avea copii, Emile.

El pastra cateva momente de tacere, misca din cap apoi sorbi din cana cu ceai.

- Ai auzit ce-am spus? l-am intrebat fierband de furie.

- Sigur, sigur.

- E bine sau e rau ?

- Bine ,bine.

Am ramas perplexa urmarindu-i chipul  impietrit ce dadea dovada de mai mult interes  la stirile televizate decat la nenorocirea mea.

- Nu vrei copii? am indraznit sa-l mai deranjez cu inca o intrebare.

- Noi sa fim sanatosi, ca in rest…

Emil rostise una din cele mai lungi fraze din viata lui, fraza vietii sale. Cum putuse spune una ca asta?

Crezusem ca dragostea mea va fi atat de puternica incat sa-l preschimbe in omul  tandru care speram sa se ascunda in el, dar cate iluzii spulberate. Toata viata mea-o ruina. Ultima urma de tinerete din fiinta mea muri de la zi la zi intr-o casnicie moarta din start. Privea prin mine ca printr-un geam. Nu-mi zambea. Nu-mi rostea nici numele. Caldura buzelor sale? Personaj de poveste. Apropierea trupului sau? Doar fantezie.

Am fost sfatuita sa divortez. Am fost tentata sa-l insel. Am fost la un pas de a-mi pune capat zilelor. L-am rugat sa ma iubeasca. M-am tarat in fata lui. L-am amenintat. L-am lovit cu pumnii . Am facut totul pentru a-l scoate din imperturbabila-i  indiferenta .Zadarnic .Pielea mi s-a brazdat de riduri , carnea mi s-a inmuiat pe trup ,parul mi-a albit mult prea devreme .Arat ca o femeie monstruoasa .El m-a modelat, el , cu privirile sale de gheata, slefuind in fiece moment cate un colt din sufletul meu, ajustandu-l dupa propriu-i sablon .Ce sa mai salvez din mine si cum?

In vocabularul lui Emil exista, totusi, toata gama cuvintelor frumoase. Dimineata ma intampina cu acelasi dezacordat “iubito”.

- Nu-mi mai spune asa! am strigat azvarlind paharul din mana. Emil se uita la cioburile de pe ciment, apoi imi adresa o privire nevinovata, ca a unui copil nelamurit.

- De ce?

- Nu-ti sunt nici iubita, nici prietena, nici sotie. Nu-ti sunt nimic! Nici macar nu exist pentru tine. Nimic mai mult decat o tovarasa de apartament. Detest sa-mi mai spui asa.

Emil ma privi rece, ca de obicei, spuse un “Bine” si parasi bucataria, lasandu-ma cu talpile goale printre bucatile de sticla. Am calcat cu furie peste cioburi, dar durerea era insignifianta fata de sfasierea tainica a sufletului meu. Imi irosisem emotiile in eforturi cumplite de a-l vindeca pe Emil de indiferenta.

Cu toate acestea, sotul meu se adaptase perfect pe calapodul casniciei, jucand rolul sotului ideal, pe care orice femeie, poate, si l-ar fi dorit daca nu ar fi avut pretentiile mele stupide de a primi nu dragoste, dar macar putina atentie din partea partenerului de drum. Tratamentul sacaitor, pe care I-l administrasem, durase o viata, dar efectul lui se intorsese asupra mea. EU ma vindecasem, nu el. De dragoste, de speranta, de tot. Deveneam de la an la an copia fidela a lui Emil, sloiul de gheata traind alaturi de un congelator geaman. Eram ceea ce era si el: un seif blocat, al carui cifru fusese uitat cu buna stiinta. Imi ferecasem inauntru toate sentimentele, bune si rele, laolalta. Cine avea nevoie de ele? Eram un izvor secat, incapabil sa mai picure macar un strop de  apa dulce.

Suntem batrani, o cetate daramata. O data cu uratenia mea vizibila, o data cu decaderea mea iminenta, in ochii lui Emil se naste o lucire noua. Ma priveste. Straniu, zambeste! Se apropie de mine si ma saruta pe frunte. Acelasi “iubito” de odinioara pare sa ia amploare, la inceput timid, soptit dupa ureche,  apoi descatusat, din ce in ce mai rasunator. Ingenuncheaza in fata mea, se taraste, cersindu-mi o vorba. Ma ameninta. Ma loveste cu pumnii. Nu mai am ce-i oferi. Acum sunt Emil cel de o viata. Rigida si fara expresie, in timp ce el, stupefiat la picioarele mele, nu-mi accepta atitudinea.

- Dar unde ti-e dragostea, iubito? scanceste el ca un copil abandonat, inclestandu-si bratele in jurul genunchilor mei. Sunt al tau din totdeauna. Priveste-ma! Ia-ma! Iubeste-ma!

Pasesc peste latul bratelor sale si ma intorc la treburile casnice. Il evit, pentru ca nu stiu ce ar trebui sa ii spun. Am uitat cuvintele pe care I le rosteam o data. Acum sunt tacuta, impasibila, inghetata sa sotie, cea pe care o dorise intotdeauna. Nimeni care sa-i perturbe tacerea. Nimeni care sa-i pretinda afectiunea. Nimeni care sa insiste in fiecare zi cu aceleasi vorbe “Totusi sunt sotia ta”. Da, eu sunt sotia lui, produsul finit al straduintelor sale. Statuia de marmora  iesita de sub dalta artistului inflacarat. El m-a creat, ca pe o Galathee inversata, incapabila sa-si iubeasca maestrul care acum o adora.

*  *  *

Nu simt nimic atunci cand bulgarii de pamant se pravalesc peste trupul lui incatusat intre scanduri. Ma gandesc doar ca, in locul lui, as fi putut fi eu, daca gheata din mine nu mi-ar fi conservat atat de bine pornirile. Acum ii dau dreptate lui Emil. Sa nu simti nimic e fantastic! Sa treci prin viata precum un aisberg pe Oceanul Inghetat.

In fata mea poposeste cineva. Nu-i vad chipul, ii aud numai vocea. Imi atinge discret mana.

- Imi inchipui cat suferi. Cat de mult v-ati iubit! Ce te faci fara el?

Ceva in mine se revolta. O explozie interna numai de mine stiuta, imi face sangele sa clocoteasca. Izvorul  rabufneste din interiorul pamantului. Seiful incuiat sare in aer. O bomba cu efect intarziat improasca totul din launtrul meu. SIMT! Simt ca imi vine sa urlu. Ma smulg din multime si ma agat cu putere de crucea de lemn. Plang, dar nu-mi dau seama pentru cine: pentru el sau pentru mine? Mi se sfasie sufletul de durere, dovada ca inca il mai am. Ofer cel mai patetic spectacol pe care o femeie il poate interpreta la inmormantarea sotului ei. Ecoul ultimelor cuvinte se propaga din gura in gura, punctat cu suspine.

- Cat de mult il iubeste inca…

Nu mai plang. Nu mai strig. Toate simturile uitate revin la normal: durerea ma zdruncina, regretul ma ingenuncheaza, mila ma ucide. Simt ceva nou. Ii simt lipsa. Cat de mult m-a iubit, totusi, chiar daca numai pentru o luna. Ultima…

Bucuresti - Iunie 1995

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>