©Editura Acvaria
Toate drepturile rezervate

 










<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>

Copyright © Dana Mindru

Sotul meu

e sotul meu l-am cunoscut intr-un mod cu totul si cu totul ciudat. Se petrecea acum un an, intr-o seara de august, cand, dintr-o intamplare, am fost nevoita sa trag o fuga pana la Bucuresti cu nu stiu ce probleme de serviciu. Toata ziua fusesem intr-o continua alergatura incat atunci cand m-am vazut inapoi in tren, nu mi-a venit a crede ca se terminase. Dar nu asta fusese important in acea zi.

Inca de la Bucuresti, trenul era gol. Cine avea treaba, asa ca mine, sa umble de nebun cu trenul in mijlocul saptamanii pe asa o caldura? La Bacau, compartimentul meu se goli si am ramas singura, la geam, gandindu-ma – culmea! – tot la hartiile pe care, a doua zi, urma sa le prezint sefului si la eventualitatea unei noi calatorii in zilele urmatoare in caz ca ce facusem la Bucuresti nu era suficient. Va anunt chiar de acum ca asa a si fost. Peste cateva zile am reluat alergatura de o zi prin capitala, o zi, ca nu cumva sa mi se plateasca si mie o amarata de diurna si o camera la hotel. Dar nici asta nu era important in acel moment.

Stateam si priveam pe geam orizontul ce se schimba in fiecare clipa cand, dintr-o data, am auzit usa compartimentului deschizandu-se. Nu m-am obosit sa intorc capul sa vad cine intrase, ci am privit in oglinda geamului, asteptand sa vad toata imaginea reflectata in sticla ferestrei. Desi auzisem clar scartaitul usii, in oglindire, usa ramasese inchisa, iar in interior nu intrase nimeni. Atunci am intors privirea, dar cu tot atat de putin interes cu cat l-as fi privit pe conductor.

La doua locuri distanta de mine se asezase un tanar care nu dadea nici o atentie lucrurilor din jur si cu atat mai putin mie, care ramaneam neclintita ca orice alt obiect din spatiul ce-l inconjura. Am privit din nou imaginea reflectata in geam si, desigur, in oglinda locul era gol. L-am privit mai bine si nu mica mi-a fost mirarea sa recunosc pe unul din fostii mei colegi tocmai din scoala primara. Trebuie sa va marturisesc acum – dar ramane intre noi, da? – ca pe la opt ani, Adrian fusese prima mea dragoste de copil. Nu am fost niciodata colegi de banca si, in minte, din cauza asta eram grozav de geloasa pe colega lui de banca, dar fata de care aveam satisfactia ca Adrian nu-i acorda nici o atentie. Dar, ghinionul meu, invatatoarea m-a asezat patru ani de zile cu oricine altcineva in banca, numai cu Adrian nu. Cu toti ceilalti colegi aveam zilnic conflicte pentru ca ori depaseau jumatatea lor de banca, ori foloseau fara voia mea radiera parfumata primita de la Adrian. Ehe, ce vremuri! Ei bine, Adrian statea acum la nici un metru distanta si totusi nici nu observase ca sunt acolo.

- Adrian! am luat eu initiativa si m-am intors catre el, dandu-i a intelege intentia mea de a sta de vorba.

El ridica privirea, ma cerceta putin nedumerit, dupa care l-am vazut facand un complicat efort de memorie si spuse tare, aproape sarind de la locul lui:

- Roxana! Sa nu te recunosc. Nu te-am mai vazut de un car de ani! Ce mai faci? Pe unde mai stai?

- In Piatra. Dar tu?

- Si eu, dar se pare ca s-a marit orasul de nu se mai intalneste om cu om.

- Unde lucrezi?

- La Buhusi, fac naveta, spuse el facand un gest din cap aratand intr-o directie in care ar fi trebuit sa banuiesc o coordonata precisa a locului sau de munca. Dar tu? continua el.

- Eu? Lucrez la banca, nimic deosebit. Hartoage si iar hartoage… Te-ai insurat?

- De trei ani. Am si un baiat! Se mandri el, indreptandu-si umerii ca sa arate mai impunator.

Am continuat schimbul de “Dar tu? – Dar tu?” pana cand Adrian a privit tinta pe geam si m-a facut si pe mine curioasa incat am intors si eu capul intr-acolo, dar fara sa observ nimic deosebit. Cand am intors privirea inspre locul unde statuse Adrian, pe Bancheta statea altcineva pe care, in primul moment, nu l-am recunoscut, fiind preocupata de disparitia stranie a lui Adrian. In imaginea reflectata eram doar eu inconjurata de cinci locuri libere si totusi in acelasi compartiment cu mine mai exista cineva. Mai precis un coleg de gimnaziu de la o clasa paralela, simpatia mea de pe la varsta de 13 ani. Nu statusem niciodata de vorba cu el, cred ca nici numele nu mi-l stia, si totusi Vlad ma privea fix, dand impresia ca isi aduce aminte cine sunt.

- Buna, Roxana, zise el cu un ton ciudat si cu o privire cuceritoare care pe alta fata ar fi dat-o gata din prima secunda.

- Buna, … Vlad! i-am raspuns pe acelasi ton, privindu-l rece.

- Iti mai aduci aminte de mine?

- Vag, am mintit eu.

- Ce mai faci? Intreba el familiar, de parca ne mai vazusem si acum o saptamana.

- Bine, dar tu?

- Si eu.

Si uite-asa, genul de conversatie fara subiect se prelungi fara a afla mare lucru unul despre celalalt. De ce l-am tratat cu atata raceala, ma intrebati? Pentru ca si el ma tratase pe mine la fel in acea vreme, cand… ma rog...

Voit, am intors privirea spre geam, spunand ceva despre vreme, si cand am revenit, Vlad disparuse fara urma si ramasesem din nou singura. Am ridicat mirata din umeri si mi-am continuat sirul gandurilor cu seful, cu hartiile, cu alergatura prin Bucuresti.

- E liber? se auzi de la inaltimea unui om si am zis iritata “Da”.

Daca va voi spune ca si pe acel nou venit il cunosteam si ca, prin liceu, nu mi-a fost chiar indiferent, nu ma veti crede, dar asa era. Reactia amandurora a fost de uimire si Andrei s-a asezat langa mine, incepand sa vorbeasca mult, obositor de mult, incat eu nu mai apucam sa scot nici un cuvant. Zambeam amabila, dadeam din cap, intaream spusele lui cu “da-da-da” si “nu-nu-nu” si totul s-a redus la un monolog prelung din care am aflat toata povestea vietii lui, de la sfarsitul scolii, de cand nu ne mai vazusem, si pana azi. Bineinteles ca Andrei nu a avut nici cea mai elementara curiozitate de a ma intreba macar de forma cum o mai duc si nici eu nu am incercat sa ii ofer vreun amanunt, lasandu-l sa savureze propriul discurs.

Si Andrei a disparut fara urma in momentul in care mi-am mutat pentru o fractiune atentia catre fereastra. Ramasa cateva momente din nou singura, m-am gandit ca e un joc placut si incercam sa trec in revista cine ii urmase lui Andrei. Dupa el a fost o perioada goala de sentimente, tocmai de aceea eram acum singura, asteptand cu mult interes continuarea. Lui Andrei I-a luat locul Cornel, cu aceeasi privire senina cu care ma cucerise la 18 ani. Am ramas cu ochii mari deschisi, fara sa-mi vina a crede ca in fata mea statea cel care, timp de cativa ani, imi umpluse mintea si sufletul cu vise si sperante. Cornel nu a vorbit nimic despre viata lui, nici dinainte de a ne fi cunoscut cu multi ani in urma, si nici dinaintea reintalnirii noastre neasteptate din tren. In schimb am vorbit eu. Nu mult, ci atat cat sa-i dau a intelege ca ma bucur ca il revad. Stateam asa fata in fata, chiar fara sa vorbim si imi era teama sa se iveasca si cel mai mic motiv de a-mi intoarce privirea de la el, dupa care sa dispara si el, ca toti ceilalti de dinainte. Pe el nu mai vroiam sa-l pierd, desi trecuse demult vremea cand asteptam cu adevarat sa intre in viata mea. Simteam totusi aceeasi emotie de odinioara, cand ma bucuram sa-i intalnesc privirea si zambetul chiar si pentru o clipa, fugitiv, pe strada.

- Roxana, rosti el aplecandu-se catre mine ca si cum era pe cale sa-mi spuna ceva important.

Am tresarit, l-am privit cu atentie si am zis limpede “Da” ca raspuns la orice intrebare mi-ar fi pus.

- Buna seara. Pot sa stau si eu aici? Celelalte compartimente sunt goale si m-am gandit…, se auzi de la usa oprind sirul vorbelor lui Cornel si al asteptarilor mele.

Atunci veni clipa fatala cand am intors privirea catre intrusul ce statea in picioare langa usa, cu valiza intr-o mana si cu un ziar in cealalta, asteptand replica mea. De ce m-am intors catre el? Ce doream eu de la omul acesta? De ce ma interesa figura lui cand puteam foarte bine sa raspund monosilabic, fara sa-i acord vreo atentie? Cornel, desigur, disparuse, iar acesta ar fi fost ultimul lucru care as fi dorit sa se intample in acea zi, cand ne aflasem pentru prima si ultima oara atat de aproape, gata sa ne spunem ceva de mult sperat. Si, culmea!, pe omul care intrase fara permisiune in jocul meu nici macar nu-l cunosteam. Ce cauta in seria amintirilor mele sentimentale? De ce rupsese cel mai frumos episod al iubirilor mele? Il uram tocmai pentru aparitia sa nedorita si il pandeam incruntata, gata sa-l atac cu tot ce-mi trecea rau prin minte. Dar strainul isi ocupase locul din coltul opus, privind pe fereastra de langa mine cu o expresie absolut indiferenta. Omul acesta nici nu remarcase ca exist. Macar sa-mi fi observat prezenta cu o fraza inofensiva gen “ce caldura!” sau “iar intarzie trenul asta!”. Nimic! Intrusul tacea cu nerusinarea celui caruia nu ii pasa ca te-a trezit din somn sau te-a jignit pe fata.

Il priveam insistent, analizandu-l cu atentie, dar el nu simtea nici macar privirea mea iscoditoare. Incepusem sa ma rog in gand: “zi, domnule, ceva, ca innebunesc!”, dar el ramanea impasibil, privind in continuare pe fereastra compartimentului. Am inceput sa fac zgomot atat cat sa-i atrag atentia, fasaind ziarul din mina, deschizand si inchizand poseta, schimband pozitia picioarelor de pe un genunchi pe celalalt. Raceala lui ma agasa. Era prima oara cand observam chipul omului de vis-à-vis si a carei conversatie, oricat de banala, o doream. In timpul altor calatorii cu trenul imi cautam alte ocupatii, priveam pe geam aiurea sau citeam, fara sa dau atentie partenerilor mei de calatorie, fara sa particip la discutiile lor inutile, fara sa le disting direct fetele, ci doar reflectate in sticla ferestrei. De data aceasta, mi se raspundea si mie cu aceeasi moneda: indiferenta.

Nici nu am observat cand a intrat trenul in gara si strainul s-a ridicat, si-a luat valiza si a deschis usa. Inainte de a iesi, am intors brusc privirea catre geam. In oglinda ma reflectam numai eu, in fata unei usi deschise. Necunoscutul nu era nicaieri. Nici pe culoarul gol pana la capatul vagonului, nici pe peronul luminat slab de cateva becuri. Ce cautase in compartimentul meu? De ce disparuse ca toti ceilalti? Daca si el fusese doar o halucinatie, atunci cine era? Ii uitasem pe toti cei care il precedasera si ma gandeam ca se strecurase undeva o greseala: ori in “oglinda”, ori in mintea mea.

* * *

La ordinul sefului, luni am plecat din nou la Bucuresti. Ma saturasem de calatoriile acelea prea lungi si plictisitoare, dar ce puteam face?

La intoarcere, inca de la plecare, atat in imaginea formata pe retina cat si in cea reflectata pe geam, a aparut un tanar. Aparent distant si indiferent, tanarul se aseza pe locul din fata mea, la fereastra, privind afara minute in sir, fara sa scoata o vorba. In momentul in care privirile ni s-au intalnit reflectate in geam, mi-am adus aminte de unde il cunosteam: era strainul care nu-mi daduse nici o atentie in rapidul de Piatra.

De data aceasta, necunoscutul se dovedi a fi un tip foarte comunicativ si dornic de conversatie. A coborat si el la Piatra, ca si mine, si trebuie sa va spun ca... nu a fost unica ocazie in care ne-am intalnit din acel moment.

Dupa patru luni, ne-am casatorit. Ne-am mutat la Bucuresti, mi-am schimbat locul de munca, seful, prietenii si stilul de viata.

Acum cateva zile, stand de vorba cu Alex, sotul meu, ne-am reamintit impreuna ziua in care ne-am cunoscut. Acest moment a declansat o discutie contradictorie, eu incercand sa-l conving ca ne mai intalnisem o data, inainte de ziua in care el sustinea ca ne-am vazut pentru prima oara.

- Iti spun sigur ca ai intrat in compartiment, m-ai intrebat daca poti sa stai si tu acolo, pentru ca celelalte compartimente erau goale si tot drumul nu mi-ai dat nici o atentie.

- Nici o atentie? Glumesti!

- Nu glumesc deloc. Nici nu observasei ca sunt acolo.

- Cand se intampla asta?

- Cu cateva zile inainte de calatoria in timpul careia ne-am cunoscut. Mai precis in rapidul Bucuresti - Piatra Neamt, vagonul 8.

Alex se gandi pret de cateva secunde, ridica din umeri, apoi misca din cap.

- Nu se poate! zambi el.

- Ba da, ai coborat la Piatra odata cu mine.

Alex incepu sa rada, privindu-ma cu o expresie ironica de parca as fi spus numai prostii.

- Am fost pentru prima data la Piatra in ziua in care te-am cunoscut.

Credeam ca glumeste, ca isi bate joc de mine, dar cu timpul m-am convins ca, intr-adevar, Alex nu mai fusese niciodata la Piatra inainte de ziua in care ne cunoscusem in tren.

Atunci cine incheiase sirul amintirilor mele?

Bucuresti, Martie 1993

<Inapoi la volumul de proza | Urmatoarea povestire>